Era o vreme in care fiecare gest nou te fermeca, fiecare cuvânt spus de oricine ajungea să te frământe sau să te flateze instant. Era o vreme-n care lucrurile mici, nimicurile, îşi construiseră o fortăreaţă în jurul ocupaţiilor tale de zi cu zi. Îţi aduci aminte când nu înţelegeai ce e cu tine şi cum totul era învăluit în ceaţă?
Peste ani, ajungi să fi urcat deja pe scara propriei evoluţii şi să nu mai fii fermecat de gesturi, pentru că ele nu mai sunt noi pentru tine, să nu te mai tulbure orice cuvânt, ci doar să te pună pe gânduri vorbele celor care contează şi să te preocupe doar ceea ce e cu adevărat important pentru tine.
Anotimpurile se succed, noi creştem.
Oamenii caută fericirea în finaluri şi începuturi optimiste, în luminile anormale ale străzilor, în pahare pe jumatate pline cu alcool, în mirosul de portocale dulci, în stelele atârnate de tavan sau în ciocolata de pe Marte. Unii o şi găsesc. Vorbesc despre oameni şi mă gândesc la ei mult pentru că fără ei, fără mine, n-ar mai fi nimic. Cu ei şi prin ei totul există. Frumosul. Tot ei complică ideile simple şi nu ştiu să asculte mereu, dar pentru ei merită să te zbaţi, să respiri, să-ţi lărgeşti orizontul.
No comments:
Post a Comment